Redactia
Natalia Bekhtereva a fost o renumită academiciană, care și-a dedicat întreaga viață studierii creierului uman. Ea a fost prima în istoria neurofiziologiei, care a reușit să găsească legătura dintre așa-numitele fenomene paranormale și proprietățile creierului uman.
Bekhtereva era de părerea cu nu există moarte, nici bătrânețe, omul moare atunci când singur își dorește asta, când își îndeplinește sarcina cea mai importantă: scrie o carte, își vede nepoții, vizitează alte țări, descoperă ceva important pentru sine sau pentru știință.
Ea a crescut într-o familie de intelectuali: bunelul – medic și om de știință celebru, mama a fost și ea doctor, iar tatăl a fost inginer talentat, care și-a iubit și și-a încurajat copiii.
Cariera științifică a fost planificată de mama ei, care admira capacitățile fiicei sale. În 1927 a decedat misterios bunicul ei, Vladimir Bekhterev, iar peste 10 ani, toate rudele lui apropiate, inclusiv tatăl și mama Nataliei au fost condamnate la închisoare sau la pedeapsa cu moartea.
Natalia și încă doi frați ai ei au ajuns la o școală-internat, unde ea a învățat să nu se îndepărteze de obiectivul stabilit și să nu își piardă stima de sine. După 3 ani, Natalia a absolvit școala și a decis să meargă la oricare universitate la care va fi admisă. Ea a depus actele la 8 instituții de învățământ.
În vara anului 1941 a început războiul, toate instituțiile de învățământ au fost evacuate de urgență. În oraș a rămas doar universitatea de medicină, unde Natalia a fost admisă. Împreuna cu ea, studiile la universitate au început încă 700 de oameni. Însă doar 4 au absolvit cu succes. Restul au murit pe front sau de foame.
Apoi a urmat alegerea subiectului de cercetare, căruia Bekhtereva i-a dedicat tot restul vieții – creierul. Pe atunci, acest organ era studiat la cel mai primitiv nivel.
„Întotdeauna am vrut să privesc dincolo de limite, să fiu acolo unde nu a mai fost nimeni, să înțeleg ce-l face pe om – om”.
De-a lungul carierei sale, Bekhtereva și colegii ei au lucrat cu pacienți care au suferit traume mintale grave și fizice. Ei i-au învățat pe cei orbi să „vadă” fără a folosi ochii.
Cercetătoarea era interesată și de fenomenul viselor „profetice”, când o persoană găsește soluția la o problemă sau vede evenimentele din viitor în vis. Natalia a dezvăluit, că ea însăși a avut câteva vise de acest gen în viață, care i-au prevestit sinuciderea fiului adoptiv, moartea soțului și alte evenimente dureroase ce urmau să i se întâmple.
Bekhtereva era de părerea că în timpul vegherii, creierul este capabil să adune informații, să le analizeze și apoi să compună variante de previziuni pe viitor.
„Deseori mă gândesc la creier ca la un organism separat, o „ființă într-o ființă”. Creierul se protejează singur de avalanșa de emoții negative. Când mi-am dat seama de acest lucru, m-am simțit de parcă aș fi găsit o perlă.”
După toate cele întâmplate în viața ei, Natalia era încrezută, ca și faimosul ei bunel, că gândul este un tip aparte de energie care nu dispare nicăieri și că creierul este mult mai aproape de originea divină, decât de material.
După mulți ani de studii asupra activității creierului uman, Bekhtereva a ajuns la o concluzie paradoxală: „Nu știm nimic despre creierul uman!”
